Cine mai e ca ei…?

Daca v-ati intrebat vreodata cat dezastru incape in cativa metri patrati, iata ce a lasat in urma un grup de liceeni din Fetesti, intr-o ora si un pic de calatorit cu trenul (excursie la munte, cica)…



Mentionez ca au avut parte de cele mai “aprige” conditii: profesoara toleranta, la care puteau urla cat aveau chef, ba nici daca o injurau nu prea se supara, destule bidoane de bere, suficienti bani pentru inca o data pe atat, un vagon intreg doar al lor, in timp ce multi “fraieri” stateau in picioare, fara loc, ca sa aiba ei de cine se impiedica in drumul spre prima fereastra sau usa deschisa, unde putea vomita linistiti...

Mi-am adus aminte de asta pentru ca vineri voi fi iar pe tren, sper ca de data asta fara elevi de clasa a X a, dornici de “voie buna” si capabili sa “valorifice” la maxim un compartiment CFR, in gunoaie si coji de seminte…

Sa salvam cerul!

Citeam ieri in Adevarul un articol despre cum distrugem noi, de prin orase, cerul.

"Repere ale lumii moderne si în plină dezvoltare, vitrinele magazinelor sau panourile publicitare intens luminate si sursele de iluminat public - amplasate nepotrivit, fiind orientate către cer - anulează obscuritatea noptii si transformă cerul într-un panou opac, colorat în diverse nuante."

Parca ma simt deja un pic vinovata si din cauza articolului, voi vedea un cer tot mai "necer" de cate ori imi va placea o reclama luminata. :(

Citesc mai departe ca in timpul Orei Pamantului, "calitatea cerului s-a imbunatatit semnificativ".
Ma simt mai vinovata ca anul trecut nu am tinut Ora Pamantului (anul asta m-a tinut bateria la laptop o ora...:D)
M-am hotarit sa tin un pic mai des Ora Pamantului, cam o data pe saptamana (da, voi trisa mai departe, in complicitate cu bateria de la laptop).

De dragul albastrului senin si norilor plimbareti, sper ca creativitatea in advertising si designul de vitrine sa se manifeste prin metode care nu irosesc lumina...sper ca Creative-ilor din agentii le place cerul la fel de mult ca mie si ca au adaugat deja luminatul inutil pe lista „de evitat”...daca nu, stiti cum zic englezii, „now is a good time to start...”.

Soundtrack: "Noros ce cer" - Mircea Vintila

(Reminder vizual: iata ce am putea pierde...)

Olimpiadele Comunicarii...neverending story...

Vineri, cateva cafele si un program normal de lucru mai tarziu, am ajuns la Festivitatea de Premiere a Olimpiadelor Comunicarii, pentru prima oara in ultimii trei ani fara motive de emotii. Teoretic. Ajunsa in sala, dupa binecunoscutele „nu mai deschid usa odata, sa stam jos...tocurile” (some things never change), am descoperit ca aveam exact aceleasi emotii ca in anii precedenti. Nu mai era nici o sansa sa apara numele echipei mele pe ecran printre castigatori, de fapt si echipa era impartita care pe unde, ba pe tren, ba prin alte orase si tot asa. Totusi...parca nu trecuse un an si ma cuprinsese entuziasmul, in exact aceleasi doze. Descopar ca Olimpiadele nu se termina asa, cu una cu doua, atunci cand nu mai participi. Si mai descopar ca deseori aplic in activitatea de zi cu zi ce am invatat la Olimpiade, sau pentru. Am mai zis si repet (pentru ca imi place) ca am invatat la OC mai multe decat in anii de facultate.

Asadar, pentru ca poza cu medaliile si zambete pana la urechi de pe panoul din bucataria unor colege de echipa este inca actuala, in ciuda aparentelor, fac ceea ce nu am apucat sa fac in anii trecuti, multumesc juriului pentru intrebarile capcana, „suturile in fund”, criticile samd...m-au propulsat multi pasi inainte.
Despre Dragos Dehelean & Co. s-au zis atatea de bine si s-a mentionat de atatea ori ce super-initiativa e concursul asta, incat nu mai are rost sa zic si eu. Zic doar, ca si la editia a X a voi fi acolo cu drag ...maxim...

Iata ca OC au reusit sa fie pentru o seara...masina timpului. (Acum ma duc sa termin de vazut prezentarile castigatoare, stiti voi cum e cu pomul laudat, in ciuda proverbului, tot merita sa dai o fuga pana acolo cu sacul, sa te asiguri...)

P.S Dragelor mele colege de echipa care nu au fost acolo...”sac” (melancolic) :P
P.P.S Muzica mi-a placut mult mai tare decat anul trecut :D

Mos Craciun sau curierul?

Va intrebati ce legatura are Mosul „batran si bun” cu un curier? Simplu: Mosul poate fi curier, curierul Mos Craciun... dupa cate mi s-a dovedit... nu.

Dar hai sa o luam de la inceput: ma hotarasc eu intr-o zi sa ma joc putin de-a Mosul cu un bun prieten, care era la 300 de kilometri distanta. Zis si facut. Sun la toate firmele de curierat din oras sa le intreb cand trebuie trimis pachetul sa ajunga fix pe 24, avand in vedere perioada nebuna a Sarbatorilor ...niciuna nu era prea sigura...ba pe 22, dar nu garanteaza ca nu va fi livrat pe 23, ba pe 23 dis de dimineata. In final ma hotarasc asupra uneia, sun la Relatii cu clientii si intreb: imi zic in 24 de ore aveti pachetul acolo garantat. Perfect, sun si la sediul din orasul meu, sa ma asigur: acelasi raspuns: in 24 de ore, in orice colt al tarii. Pe 23 dimineata ma duc cu ,,ho-ho-ho”-ul in gand sa depun pachetul. Explic ca este cadou (de altfel era evident dupa ambalaj si funda) si intreb inca o data cand ajunge. ,,Maine dimineata”. Dupa calculele mele ajungea exact sub brad pe 24 dimineata...hai, mai lasam marja de eroare, pe 24 la pranz.
Pana pe 24 seara inca nu primisem nici un semn cum ca ,,Mosul – curier” ajunsese in oraselul dorit. Ma hotarasc sa verific, convisa fiind ca toate taxele de urgenta, kilometri suplimentari samd nu mi-au fost luate degeaba.

Suntem pe 28 decembrie, ora 11:57 pm....cadoul nu a ajuns nici acum la destinatar...este la curierul din oraselul respectiv. De 5 zile. Adica de 120 de ore. Eu nu am platit decat 24. Curierul este in orasel cu destinatarul...si vorbim de un orasel de cativa kilometri, pe care il poti strabate la pas in vreo jumatate de ora. Probabil cele 5 minute necesare mutarii pachetului de la o casa la alta sunt mult prea mult de cerut. Am trecut de nervi, furie, revolta si dorinta de a distruge curierul... mi-a ramas doar gustul amar ca toata surpriza mi-a fost distrusa. Degeaba imi dau banii inapoi, degeaba fac reclamatie, surpriza nu mai poate fi salvata, nu mai e Ajunul. Mi-am invatat lectia: curierii nu vor sa fie Mos Craciun. Si cateodata...tiganul se ineaca la mal, sportivul se impiedica exact inainte de linia de finish si surprizele se pierd inainte sa ajunga la destinatar. Nici macar bunavointa nu mai salveaza bunele intentii. Oare cu cate mori de vant trebuie sa ne luptam in ziua de azi sa putem face un gest frumos?

“Money, money, money”… when it stops being funny

ABBA ziceau ca trebuie sa fie tare amuzant in lumea celor bogati, ei bine, cred ca o zi cu ”prea multi” bani i-ar lecui definitiv de parerea asta. Si nu, nu ma refer la banii din portofel sau de pe card, ci de peste tot din jur …

Sa luam exemple: deschid mailul de dimineata: newslettere diverse, toate continand macar trei sau patru idei despre criza si bani; pun mailul jos, imi vad de treaba: fac abstractie de socotitul banilor de mancare, suc samd, nu se pun, sunt banii de portofel; suna telefonul: o prietena isi aminteste ca mai are bani sa imi dea si imi propune o cafea; doar ca sa imi dea banii, nu pentru ca ar vrea sa ma vada…nu merg la cafea, nu-mi trebuie bani, simplu rationament. Pas. Mai trece vreo ora: iarasi telefonul: alta prietena: nu ne putem intalni sa ii dau niste bani? Nici ea nu ar vrea neparat sa ma vada. Dar ar vrea bani.

Ma gandesc serios la varianta de a-mi trimite numai portofelul la astfel de cafele cu scop precis. Eu vreau sa vad oameni, nu sa imi cumpar sau platesc intalniri. Ok, e ditamai criza financiara. Ok, toti suntem ocupati. Si totusi…nu mai simtim nevoia sa ne intalnim fara pretexte si fara motive fixe? Nu se poate o zi fara cifre? Doar una…?

Si maine, cand nu va mai fi a doua zi dupa salariu, nu voi mai avea bani in portofel si nu voi mai simti ca sunt “prea multi” bani in jur, cand ma voi intoarce la vesnicele “cum imi platesc factura la….?”, “iar e zi de chirie….?” sau “cumparam din asta, ca e mai ieftina”, tot pas voi zice intalnirilor cu pret. Chiar daca am de primit bani. Vreau apropiere umana, povesti de viata spuse soptit peste masa, sa nu auda cei de la masa de dincolo, vreau cafele indulcite cu hlizeli si chicoteli.
Rasetele, strambaturile, sfaturile si povestile nu se pot trimite prin transfer bancar…banii da…haideti sa lasam fiecare lucru la locul lui: banii in banci si veselia la cafele.

Ca sa nu ajungem toti ca-n ,,The Songs That we Sing” / Charlotte Gainsbourg:
“I saw a photograph, a woman in a bath
Of hundred dollar bills
If the cold doesn’t kill her money will”

Om mic…mare om, mare caracter!

Ma gandeam in ultimul timp, mai mult sau mai putin voit, la diferenta dintre criteriile dupa care judecam oamenii si criteriile dupa care vrem sa-i judecam: sigur toti ne propunem sa evaluam dupa bun-simt, integritate, cinste, samd, dar cei mai multi dintre noi judeca tot dupa intuitie, cel putin in prima faza. Si e ciudat. Dar si eu fac la fel. Nu-mi place, dar nu am ce face. Imi dau seama abia dupa ce am judecat deja. Am un prieten pentru care conteaza inaltimea. Eu sunt un om mic, sau, ma rog, mediu. Nu incap intr-un zambet, precum prietena mea, dar nici nu ajung la bara de sus din autobuz fara sa ma chinui. Azi la facultate doamna de la catedra imi parea tare mare…ascultand-o ma simteam ca un copil mic, care ajunge pana la nivelul genunchilor mamei si se uita in sus fascinat de dimensiunile parintelui. M-am apropiat la un moment dat si m-a frapat cat era de mica…si cat imi parea de mare. Cata forta emana si cum era, atunci si acolo, imbatabila si indestructibila. Nu stiu nici acum daca este mica sau mare de inaltime. Dar stiu ca este mare in multe alte privinte si mai ales…in caracter. Asta o face gigantica pentru ca nu o masor cu metrul ci cu admiratia. Dincolo de sarm, umor, inteligenta si orice alte calitati caracterul este tot ce conteaza. Toate celelte se pot dobandi cu putina vointa, caracterul in schimb, nu prea. In fine, prea multa filozofie si prea alearga ceasul.
Inchei aici, cu o aspiratie in plus si o grija in minus.

Daca as avea pe cartea de vizita logo-ul 21 Century Fox sau W&B sau altceva de acest gen...

Asadar daca as lucra la vreo companie mare de filme, un fel de monstru al cinematografiei, as vinde multe dintre DVD-uri, impreuna cu ciocolata, in special filmele "mushy" sau lacrimogene, sau, cum li se zice oficial, "comedii romantice" (exemple: " Sleepless in Seattle" , "City Of Angels", "The Notebook" s.a.m.d - asta ca sa mentionez cateva dintre cele care mi-au placut si da, am exclus Titanic intentionat...deja intra in categoria "way too mushy"). Nu, ciocolata nu e acolo ca sa se vanda mai bine nici filmul nici dulcele rasfat, cum ar putea parea, ci pur si simplu pentru un "pachet de servicii complet" (sau pentru "customer satisfaction"). Cine nu are nevoie de o bucatica de ciocolata dupa ce se termina filmul si se intoarce in realitate, fara happy-ending-uri si fara personaje perfecte?
In asteptarea vremurilor in care voi putea cumpara DVD-uri dulci, sper macar sa se mute raftul de ciocolata din supermarket langa cel de DVD-uri.
Pofta dulce! :) (deja am folosit de atatea ori cuvantul ciocolata in postul asta incat se cere si o urare pe masura pentru cei care se simt inspirati si au pornit deja catre frigider...)