etc.

"Ce am învăţat. Şi la ce contează"

2010-12-28T09:30:00.000-08:00

Când m-a întrebat Paula asta, mi-am imaginat că-i voi răspunde cu un lung şir de învăţături de anul ăsta şi m-am tot străduit să aleg ce merită scris şi ce nu. Între timp, m-am mai lălăit printre gânduri şi n-am apucat să scriu...şi ce bine că nu m-am grăbit. Pentru că azi aşa de bine s-au limpezit toate încât acum ştiu, fără ezitări, că dintre toate învăţăturile de anul asta, una singură merge cu mine mai departe: trebuie să împart drag, afecţiuni, zâmbete şi încurajări fără “şi dacă...”
Dear Lady, mulţumesc de întrebări şi de momentele de limpezit gânduri pornite din curiozitatea ta.

Dacă mi-ar cere cineva să pun un egal după 2010-le meu, de partea cealaltă ar fi “oameni”. Deşi am intrat în 2010 cu o gască de oameni minunaţi alături, anul ăsta mi-a adus mulţi oameni grozavi, care, după câte se vede, aveau déjà locurile rezervate prin mine, că tare repede s-au acomodat.
În 2010 am pierdut câţiva prieteni…şi recunosc că-mi pare rău, dar aşa se întâmplă câteodată.
Asta am învăţat cel mai bine şi cel mai bine: că aşa se întâmplă câteodată, oamenii vin şi pleacă şi fir-ar, n-ai ce-i face.

Da, sigur, a fost un an lung şi greu, cu multe schimbări, am căpătat alte direcţii şi alte obiceiuri de dimineaţă la birou, mi-am mutat o bucăţică din viaţă pe tastele de la calculator, am băut prea multă cafea (dar am condimentat-o bine-bine), am participat la sedinţe de bloc terminate în războaie, am citit cărţi din alea de deschis minţi şi am văzut filme cu gust dulce-amar (c-aşa îmi plac mie). M-am îndrăgostit şi m-am dezdrăgostit, am învăţat pictură chinezească puţin, dar frumos, am băut ceaiuri cu poveşti, am distrus aparate foto şi câteva zugrăveli. Am învăţat din toate astea că e bine să dai mai departe ce-ţi place... şi să tot dai.

Un lucru e clar, fără oamenii pe care i-am iubit, i-am certat şi i-am avut aproape, prin mailuri, telefoane, statusuri, scrisori şi întâlniri, după „2010 =” nu era nimic şi postul ăsta era gol.

Voi ştiţi că în Braşov oamenii parcă au altă veselie? La anul vreau să duc starea de bine de acasă şi să o împrăştii prin tot Bucureştiul.

Sigur că ştiţi, fericirea aia mare-mare, care să ajungă pentru toată lumea, nu stă în puterile noastre, dar fericirile astea mici ne sunt atât de la îndemână… la anul vreau să nu le mai uit aşa des.

Şi ca să închei abrupt, dar clar, sigur şi sincer, repet: da, oamenii şi numai ei contează (ştiţi voi vorba aia “Omul sfinţeşte locul?” E rezumat de 2010.) Asta am învăţat.

2010 în 5 lucruri

2010-12-27T08:15:00.000-08:00

Am primit leapşa de la Claudia (via Bianca Albu, de fapt, dar Claudia mi-a dat sms cu anunţ de leapsă, aşadar vă puteţi închipui că nu aş putea să o las ne-onorată :) ).
Iniţial am zis, “eh, lasă că scriu în concediu, am vreme să mă gândesc” şi n-aş vrea să amestec evaluările astea personale cu rapoarte şi alte excel-uri care-mi ocupă mult din finalul de an. Şi a venit concediul şi mă tot gândesc pe care 5 lucruri să le aleg de menţionat aici. Încă nu m-am decis, dar mă gândesc că până termin de scris, s-or limpezi toate 5. Dragelor Bianca Albu şi Claudia, la anul să alegeţi măcar 10 :)

1. Alain de Botton şi ale lui “Eseuri de îndragostit” venite de la mii de kilometri, exact când aveam mai mare nevoie să le recitesc. Au venit cu fundă şi cu o învăţătură de minte ataşată: “friends will be friends…right till the end”, după cum cântă Queen. Şi e aşa chiar peste oceane şi distanţe de parcurs cu avionul, chiar dincolo de stiluri de viaţă diferite sau de rutine zilnice care nu se mai întâlnesc pe viu. Şi este atât de bine aşa, încât nici nu ştiu cum să vă explic mai bine... aşadar sper că înţelegeţi voi, iar eu trec mai departe.

2. Lecturi Urbane: dacă totuşi Claudia şi Bianca ar fi dus la minim lepşa asta şi ar fi trebuit să aleg un singur lucru din 2010, probabil Lecturi Urbane ar rămâne cap de listă. A adunat mult bine din mine şi l-a dat mai departe. Şi apoi mi-a dat înapoi "bine" înzecit. Mi-a împlinit dorinţe de “citeşte şi dă mai departe”, pe care, să vă spun drept, le uitasem îngropate prin cercurile literare.

3. Locuinţă nouă: deşi nu are pe zugrăveală urme de nopţi calde şi leneşe, nici mini dezastre produse prin accidente casnice şi nici atâtea proiecţii de amintiri prin colţuri întunecate, în noua mea cameră mă simt atât de „acasă” cât m-aş putea simţi în Bucureşti. Plus, proprietarul e un om tare de treabă şi nici n-aveţi idee câtă linişte îmi aduce asta.

4. Social Media: chiar dacă nu e o descoperire care aparţine lui 2010, anul ăsta reţelele sociale au acoperit multe momente din viaţa mea. Şi mi-au adus bucurii mici şi multe în fiecare zi, plus zâmbete mari din când în când. M-au învăţat că, în fiecare zi, pe platformele sociale se scriu poveşti nemaipomenite. Şi pe final de an, în câteva mesaje de Facebook, s-a scris şi nemaipomenitul meu.

5. Aparatul foto care a venit, întârziat, sub brad, la aproape un an după ce fostul meu aparatul, tare drag, s-a înecat în 250de ml de Coca Cola vărsată în geantă. Să vă spun de ce este pe lista asta un aparat foto nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cel nou nu are nici o sumedenie de pixeli, nici multe funcţii utile, nici lentilă luminoasă şi nici măcar opţiunea aia cu jocul de nuanţe şi culori (cel vechi avea, bineînţeles, toate astea), dar are exact ceea ce face orice aparat foto "indispensabil": butonul de păstrat amintiri. Mai ştiţi seria de reclame de la Canon “Made of your greatest moments”?

Credits: Luiz Risi
Exact aşa sunt pentru mine aparatele foto. Aşa că iată de ce e minunat că termin anul asta "nefotografiat" cu un aparat foto în geantă.

5* Zăpadă: anul ăsta am aşteptat zăpăda tare mult, ca pe un “firesc” care-şi uitase locul şi ca pe o stare de bine care nu mai vine odată. Şi a ajuns sub altă formă decât aş fi crezut, m-a surprins şi mi-a adus şansa să o am şi la vară, dacă aşa mi se năzăreşte. O port la gât şi o asortez cu zâmbete.

Ei bine, am scris 5 lucruri şi un pic peste, dar nu pot să trag linie şi să închei postul asta (nu e ca şi cum nu v-aş fi avertizat de la bun început că îmi este foarte greu să mă limitez la 5) fără să spun că, de fapt şi de drept, cel mai mult au contat, contează şi vor conta oamenii din 2010-le meu. Atât cei pe care îi ştiu de ani buni, cât şi cei pe care i-am cunoscut anul ăsta (şi nu-s deloc puţini). Toţi sunt grozavi, cu toţi am petrecut timp pe care nu l-aş da înapoi pentru nimic în lume.

Lecturi Urbane, 14 decembrie, Unirii M1. Prezentă.

2010-12-12T08:59:00.000-08:00

Haideţi marţi pe peronul de la Unirii să citim împreună câte ceva (fiecare ce-şi doreşte) cu gândul la zilele de Crăciun în care ne putem delecta cu o carte lângă bradul aprins, cu turta dulce şi vin fiert, între geamuri îngheţate şi feriţi de zăpezi gigantice (tocmai v-am povestit planurile mele de Crăciun, dacă nu vi se potrivesc, opriţi-vă un pic din citit şi imaginaţi-vă propriul scenariu …. (timp de imaginat)… Bun, acum să mergem mai departe.

Haideţi marţi la Lecturi Urbane să vă povestesc că tocmai se termina primul meu an de Lecturi Urbane, cu oameni grozavi, cărţi minunate şi poveşti cum nu mi-am putut închipui ca voi trăi vreodata. Mă refer la cei doi curajoşi care au făcut Lecturi Urbane singuri pe peronul de la Unirii, la băieţelul de la Braşov care mi-a cerut o carte de poezii pentru mama lui, deşi el nu ştia să citească încă, la puştiul simpatic care m-a rugat să-i schimb “Legendele istorice” cu “Mănâncă-mă” şi la câte şi mai câte (atât, c-apoi dacă vi le spun acum pe toate, ce vă mai povestesc marţi?)

Haideţi marţi la citit să vă povestesc despre oamenii minunaţi din ţară, care au dat mai departe cititul în mai mult de 20 de oraşe. Au mobilizat oameni, au adunat cărţi, au căutat sponsori şi voluntari şi mai mult decât atât, au adăugat câte ceva special ediţiilor locale. La Bacău, prima ediţie a debutat cu poale-n brâu şi mari emoţii, la Braşov s-au jucat piese de teatru sub emblema Lecturi Urbane, la Cluj s-au organizat ediţii în autobuz, la Craiova în gară şi la Câmpina s-a inaugurat un spaţiu permanent de citit într-o cofetărie (dacă tot am ajuns la acest subiect, trebuie să vă spun că sper tare, tare să vad echipa Lecturi Urbane Câmpina alături de noi pe peron marţi şi tare m-aş bucura dacă aş întâlni şi alţi organizatori din ţară la ultima ediţie din 2010). Mă opresc şi de data asta aici şi vă promit continuarea pe peron.

De fapt, mă opresc de tot aici pentru că găsiţi mai sus cel puţin 3 motive imbatabile de a citi alături de noi în ultima ediţie Lecturi Urbane din acest an. A fost un an grozav, în care proiectul a crescut cât altele în zece şi bine-ar fi să-l încheiem în număr cât mai mare (eu mi-aş dori să-i avem alături pe toţi cei care au citit cu noi sau au împărţit cărţi măcar o dată), ce ziceţi, se poate?

Destinatie de concediu: Lecturi Urbane Piatra Neamt

2010-08-04T16:27:00.000-07:00

Încep să vă povestesc de Lecturi Urbane Piatra Neamt cu ceva întârziere, timp în care am citit ce au scris cam toţi ceilalţi oameni faini din microbuzul nostru cu 2 anotimpuri incluse şi tendinţe de montaigne-russe. Recunosc că mi-a crescut inima puţin cu fiecare părere citită şi vă invit şi pe voi sa aflaţi de la Miruna că şi blondele citesc, de la Alex Negrea că nu numărul participanţilor contează ci finalitatea, de la Cristina Hurdubaia că oamenii buni „se citesc”, de la Andreea Burlacu că te poţi bucura de un moment relaxant de citit chiar dacă eşti cât se poate de nedormit, de la Marian Vulpe că o carte poate fi un dar de nunta spontan reuşit, de la Claudia Tocilă că Lecturi Urbane nu are nevoie de explicaţii. Alina Constantinescu reconstruieste în cuvinte şi detalii atmosfera de la faţa locului, iar Adi Ciubotaru ne povesteşte cum a găsit el linişte la Piatra Neamţ, citind pe jos, în timp ce Anne Marie şi Toma alergau de colo-colo cu teancuri de cărţi şi zâmbete la vedere. Dragoş Butuzea s-a simţit ca într-o bibliotecă în aer liber şi s-a declarat fan absolut al covrigilor din Piatra Neamţ (şi eu chiar i-aş propune să facem un fan club), iar Andu a învăţat că 20 de minute de citit pe zi îi schimbă viaţa. Simpatic foc este şi postul scris de Anne Marie în glas moldovenesc (da, da se poate scrie şi aşa), din perspectivă de organizator. Ileana Ghiţă a trăit 1001 nopţi într-o oră, iar Gabi Macovei şi-a găsit "locul fericit" în faţa Turnului cu Ceas.

Nu pot sa trec la povestea mea până nu vă îndemn să vă uitaţi la pozele lui Cătăin Georgescu ale lui Alex Farca şi ale Cristinei Hurdubaia, sunt bune de păstrat în ramă şi în gând.

Aşadar, să vă povestesc despre ediţia din Piatra Neamţ aşa cum am simţit-o eu (nu e un secret că Lecturi Urbane a devenit de ceva vreme un proiect care mi-e drag ca un prieten bun), în aerul tare şi răcoros de munte (sunt prea braşoveancă să nu mă bucur de o ediţie văratecă ferită de zăpuşeala). E drept că am plecat la Piatra Neamţ veselă, entuziastă şi convinsă ca va fi o super ediţie şi ca mi-am păstrat bucuria tot drumul, în ciuda orei matinale la care am pornit şi a cafelei slabuţe de la primul popas. Eh şi ca să vă spun adevarul până a capăt, gaşca de baieţi puşi pe glume, care au asigurat fondul sonor continuu de râsete trei sferturi din drum, m-a înveselit şi mai tare.

Am ajuns la Piatra, ne-am cazat şi am plecat cu Dragos şi Andu la plimbare. Aici un prim anunţ important: în Piatra Neamţ se mânăncă cei mai buni covrigi de pe planetă. Pe cuvânt de om de la munte ;)

Apoi a urmat, în fine, şi cititul în Curtea Domnească şi de aici încolo nu-prea ştiu cum să pun cuvintele astfel încât să redea trăirile aşa cum le-am resimţit eu. Americanii spun câteodată despre oameni că “they are wearing their heart on the outside”. Exact aşa sunt şi eu la Lecturi Urbane, aud poveştile oamenilor şi le ascult fără să le gândesc prea mult şi fără să mă împiedic în “de ce-uri”. Îmi place când dăruiesc o care dorită şi îmi place să vad bucuria din ochii celor mici cand primesc o carte şi da, îmi place să ascult ce au oamenii de povestit despre cărţile care le-au rămas în suflet. Cu toate astea, la Piatra Neamţ nu am împărţit atât de multe cărţi, şi m-am bucurat de cititul relaxat. Am avut pentru câteva minute senzaţia că sunt înapoi în clasa a 6 a, când am stat o săptămână întreagă într-o cabană de munte citind. La final de ediţie m-am decis să dăruiesc câteva cărţi, primite cu recunoştinţă de un domn care mi-a arătat un semn de carte de la ediţia de Braşov. C-aşa se potrivesc toate la Lecturi Urbane câteodată, primim trifoi cu 4 foi, carţile nimeresc la oameni exact după cum îşi doresc şi am norocul sa găsesc în Piatra un semn de carte „de acasă”.

Ziua noastră a continuat cu o plimbare cu telecabina deasupra oraşului (v-aş povesti obiective turistice, dar eram atât de ocupată să glumesc pe seama celor cu rău de înalţime încât am reţinut doar ca prin părţile alea, acoperişurile şi pisicile se cam suprapun). A urmat momente de răsuflare tăiată de peisajele de sus. Trecem peste momentele de masă, baie la ştrand şi discuţii nocturne la terase şi ajungem la duminică.

Evenimentul zilei a fost, se ştia, vizita la Moineşti. De fapt, în mansarda lui Adi Ciubotaru din casa copilăriei. Nu, nu-i obiectiv turistic, dar pentru noi care i-am ascultat poveştile despre ce a însemnat cititul în mansadra umbrită, era un punct mare şi roşu pe harta locurilor de vizitat. Dincolo de glume şi tachinări, nu se întâmplă în fiecare zi să ai uşa deschisă în trecutul cuiva, aşa că, am păşit toţi pe vârfuri şi am lăsat la poartă orice gând de a “rupe vraja”.

Ah şi despre moineşteni trebuie să vă mai spun ca au un talent deosebit la clătitele cu branză şi că pot chema bucatareasa de acasă, doar să aiba musafiri mulţumiţi. Bine ar fi să se ia ospitalitatea astea şi prin alte zone ale ţării, deficitare la capitolul “bun-venit”.

Piatra Neamţ a fost concediul meu comprimat, m-a relaxat şi mi-a refăcut rezerva de zâmbete. În plus când ai alături oameni grozavi nu mai contează că în autocar plouă sau e o caldură sufocantă, că scaunele sunt incomode sau că prea puţine benzinării fac o cafea bună.

Trebuie să le mulţumesc celor mi-au făcut cadou un mini-concediu amuzant, relaxant şi vesel la Piatra Neamţ: Andreea Burlacu, Gogu Kaizer, Ileana Ghita, Adi Ciubotaru, Alex Negrea, Lumea Mare (Roxana şi Alex) şi Lumea Mică (Petra - de la care am învăţat că muzica uşoară nu e “repede”), Catalin Georgescu, Cristina Hurdubaia (avem o pasiune comună pentru duşurile dese pe timp de vară), Alina Constantinescu, Miruna Siminel, Gabi Macovei, Marian Vulpe, Dragoş Butuzea (care a venit cu “ţara minunilor” după el), Andrei Basoc, Anne Marie Chelariu şi Toma Nicolau .

De asemenea, multumiri multe merg către partenerii evenimentului, care ne-au ajutat cât de mult puteam fi ajutaţi: Petrom ne-a asigurat drumul până la Piatra Neamţ, Paralela 45 şi Primăria Piatra Neamţ ne-au oferit locuri de cazare, iar Decât o Revistă ne-au oferit exemplare gratuite de care ne-am bucurat cum ştim noi mai bine: le-am citit pe drum şi le-am dat mai departe în Piatra Neamţ ;)

Later edit: Da, trebuie neaparat sa cititi povestea lui Toma in porecle, pentru ca sunt cam ca punctele pe i-urile din povestile noastre :)

English, my love

2010-04-20T12:51:00.000-07:00

Aşa se numea manualul meu de engleză în clasa a-9-a. Pe atunci, visam să mă fac profesoară de literatură engleză şi aveam neinspiratul obicei de a corecta oamenii atunci când spuneau ceva greşit în engleză. Ei, câte s-au schimbat de atunci! În loc de profesoară de engleză, am ajuns PR-istă (şi nici nu-mi pare rău), am învăţat să înţeleg esenţa comunicării dincolo de greşelile de gramatică şi, ei bine, de multe ori, uit să mă corectez chiar şi pe mine, d-apăi pe alţii (deh,vârsta). Aşa că, au început să mă amuze greşelile gramaticale din engleză, mai ales cele flagrante (bineînţeles, vorbim de cele comise de alţii :P). Pe principiul “God give me strength to accept the things I cannot change”, deseori râd cu poftă de engleza stâlcită a unuia sau altuia, care, culmea, nici nu pare deranjat de felul în care vorbeşte... sau nu vorbeşte…zilele astea m-au amuzat cele doua clipuri de mai jos:

Cine mai e ca ei…?

2009-08-04T10:29:00.000-07:00

Daca v-ati intrebat vreodata cat dezastru incape in cativa metri patrati, iata ce a lasat in urma un grup de liceeni din Fetesti, intr-o ora si un pic de calatorit cu trenul (excursie la munte, cica)…

Mentionez ca au avut parte de cele mai “aprige” conditii: profesoara toleranta, la care puteau urla cat aveau chef, ba nici daca o injurau nu prea se supara, destule bidoane de bere, suficienti bani pentru inca o data pe atat, un vagon intreg doar al lor, in timp ce multi “fraieri” stateau in picioare, fara loc, ca sa aiba ei de cine se impiedica in drumul spre prima fereastra sau usa deschisa, unde putea vomita linistiti...

Mi-am adus aminte de asta pentru ca vineri voi fi iar pe tren, sper ca de data asta fara elevi de clasa a X a, dornici de “voie buna” si capabili sa “valorifice” la maxim un compartiment CFR, in gunoaie si coji de seminte…

Sa salvam cerul!

2009-05-29T13:24:00.000-07:00

Citeam ieri in Adevarul un articol despre cum distrugem noi, de prin orase, cerul.

"Repere ale lumii moderne si în plină dezvoltare, vitrinele magazinelor sau panourile publicitare intens luminate si sursele de iluminat public - amplasate nepotrivit, fiind orientate către cer - anulează obscuritatea noptii si transformă cerul într-un panou opac, colorat în diverse nuante."

Parca ma simt deja un pic vinovata si din cauza articolului, voi vedea un cer tot mai "necer" de cate ori imi va placea o reclama luminata. :(

Citesc mai departe ca in timpul Orei Pamantului, "calitatea cerului s-a imbunatatit semnificativ".
Ma simt mai vinovata ca anul trecut nu am tinut Ora Pamantului (anul asta m-a tinut bateria la laptop o ora...:D)
M-am hotarit sa tin un pic mai des Ora Pamantului, cam o data pe saptamana (da, voi trisa mai departe, in complicitate cu bateria de la laptop).

De dragul albastrului senin si norilor plimbareti, sper ca creativitatea in advertising si designul de vitrine sa se manifeste prin metode care nu irosesc lumina...sper ca Creative-ilor din agentii le place cerul la fel de mult ca mie si ca au adaugat deja luminatul inutil pe lista „de evitat”...daca nu, stiti cum zic englezii, „now is a good time to start...”.

Soundtrack: "Noros ce cer" - Mircea Vintila

(Reminder vizual: iata ce am putea pierde...)

Olimpiadele Comunicarii...neverending story...

2009-05-23T12:31:00.000-07:00

Vineri, cateva cafele si un program normal de lucru mai tarziu, am ajuns la Festivitatea de Premiere a Olimpiadelor Comunicarii, pentru prima oara in ultimii trei ani fara motive de emotii. Teoretic. Ajunsa in sala, dupa binecunoscutele „nu mai deschid usa odata, sa stam jos...tocurile” (some things never change), am descoperit ca aveam exact aceleasi emotii ca in anii precedenti. Nu mai era nici o sansa sa apara numele echipei mele pe ecran printre castigatori, de fapt si echipa era impartita care pe unde, ba pe tren, ba prin alte orase si tot asa. Totusi...parca nu trecuse un an si ma cuprinsese entuziasmul, in exact aceleasi doze. Descopar ca Olimpiadele nu se termina asa, cu una cu doua, atunci cand nu mai participi. Si mai descopar ca deseori aplic in activitatea de zi cu zi ce am invatat la Olimpiade, sau pentru. Am mai zis si repet (pentru ca imi place) ca am invatat la OC mai multe decat in anii de facultate.

Asadar, pentru ca poza cu medaliile si zambete pana la urechi de pe panoul din bucataria unor colege de echipa este inca actuala, in ciuda aparentelor, fac ceea ce nu am apucat sa fac in anii trecuti, multumesc juriului pentru intrebarile capcana, „suturile in fund”, criticile samd...m-au propulsat multi pasi inainte.
Despre Dragos Dehelean & Co. s-au zis atatea de bine si s-a mentionat de atatea ori ce super-initiativa e concursul asta, incat nu mai are rost sa zic si eu. Zic doar, ca si la editia a X a voi fi acolo cu drag ...maxim...

Iata ca OC au reusit sa fie pentru o seara...masina timpului. (Acum ma duc sa termin de vazut prezentarile castigatoare, stiti voi cum e cu pomul laudat, in ciuda proverbului, tot merita sa dai o fuga pana acolo cu sacul, sa te asiguri...)

P.S Dragelor mele colege de echipa care nu au fost acolo...”sac” (melancolic) :P
P.P.S Muzica mi-a placut mult mai tare decat anul trecut :D

Mos Craciun sau curierul?

2008-12-28T13:59:00.000-08:00

Va intrebati ce legatura are Mosul „batran si bun” cu un curier? Simplu: Mosul poate fi curier, curierul Mos Craciun... dupa cate mi s-a dovedit... nu.

Dar hai sa o luam de la inceput: ma hotarasc eu intr-o zi sa ma joc putin de-a Mosul cu un bun prieten, care era la 300 de kilometri distanta. Zis si facut. Sun la toate firmele de curierat din oras sa le intreb cand trebuie trimis pachetul sa ajunga fix pe 24, avand in vedere perioada nebuna a Sarbatorilor ...niciuna nu era prea sigura...ba pe 22, dar nu garanteaza ca nu va fi livrat pe 23, ba pe 23 dis de dimineata. In final ma hotarasc asupra uneia, sun la Relatii cu clientii si intreb: imi zic in 24 de ore aveti pachetul acolo garantat. Perfect, sun si la sediul din orasul meu, sa ma asigur: acelasi raspuns: in 24 de ore, in orice colt al tarii. Pe 23 dimineata ma duc cu ,,ho-ho-ho”-ul in gand sa depun pachetul. Explic ca este cadou (de altfel era evident dupa ambalaj si funda) si intreb inca o data cand ajunge. ,,Maine dimineata”. Dupa calculele mele ajungea exact sub brad pe 24 dimineata...hai, mai lasam marja de eroare, pe 24 la pranz.
Pana pe 24 seara inca nu primisem nici un semn cum ca ,,Mosul – curier” ajunsese in oraselul dorit. Ma hotarasc sa verific, convisa fiind ca toate taxele de urgenta, kilometri suplimentari samd nu mi-au fost luate degeaba.

Suntem pe 28 decembrie, ora 11:57 pm....cadoul nu a ajuns nici acum la destinatar...este la curierul din oraselul respectiv. De 5 zile. Adica de 120 de ore. Eu nu am platit decat 24. Curierul este in orasel cu destinatarul...si vorbim de un orasel de cativa kilometri, pe care il poti strabate la pas in vreo jumatate de ora. Probabil cele 5 minute necesare mutarii pachetului de la o casa la alta sunt mult prea mult de cerut. Am trecut de nervi, furie, revolta si dorinta de a distruge curierul... mi-a ramas doar gustul amar ca toata surpriza mi-a fost distrusa. Degeaba imi dau banii inapoi, degeaba fac reclamatie, surpriza nu mai poate fi salvata, nu mai e Ajunul. Mi-am invatat lectia: curierii nu vor sa fie Mos Craciun. Si cateodata...tiganul se ineaca la mal, sportivul se impiedica exact inainte de linia de finish si surprizele se pierd inainte sa ajunga la destinatar. Nici macar bunavointa nu mai salveaza bunele intentii. Oare cu cate mori de vant trebuie sa ne luptam in ziua de azi sa putem face un gest frumos?

“Money, money, money”… when it stops being funny

2008-12-04T13:46:00.000-08:00

ABBA ziceau ca trebuie sa fie tare amuzant in lumea celor bogati, ei bine, cred ca o zi cu ”prea multi” bani i-ar lecui definitiv de parerea asta. Si nu, nu ma refer la banii din portofel sau de pe card, ci de peste tot din jur …

Sa luam exemple: deschid mailul de dimineata: newslettere diverse, toate continand macar trei sau patru idei despre criza si bani; pun mailul jos, imi vad de treaba: fac abstractie de socotitul banilor de mancare, suc samd, nu se pun, sunt banii de portofel; suna telefonul: o prietena isi aminteste ca mai are bani sa imi dea si imi propune o cafea; doar ca sa imi dea banii, nu pentru ca ar vrea sa ma vada…nu merg la cafea, nu-mi trebuie bani, simplu rationament. Pas. Mai trece vreo ora: iarasi telefonul: alta prietena: nu ne putem intalni sa ii dau niste bani? Nici ea nu ar vrea neparat sa ma vada. Dar ar vrea bani.

Ma gandesc serios la varianta de a-mi trimite numai portofelul la astfel de cafele cu scop precis. Eu vreau sa vad oameni, nu sa imi cumpar sau platesc intalniri. Ok, e ditamai criza financiara. Ok, toti suntem ocupati. Si totusi…nu mai simtim nevoia sa ne intalnim fara pretexte si fara motive fixe? Nu se poate o zi fara cifre? Doar una…?

Si maine, cand nu va mai fi a doua zi dupa salariu, nu voi mai avea bani in portofel si nu voi mai simti ca sunt “prea multi” bani in jur, cand ma voi intoarce la vesnicele “cum imi platesc factura la….?”, “iar e zi de chirie….?” sau “cumparam din asta, ca e mai ieftina”, tot pas voi zice intalnirilor cu pret. Chiar daca am de primit bani. Vreau apropiere umana, povesti de viata spuse soptit peste masa, sa nu auda cei de la masa de dincolo, vreau cafele indulcite cu hlizeli si chicoteli.
Rasetele, strambaturile, sfaturile si povestile nu se pot trimite prin transfer bancar…banii da…haideti sa lasam fiecare lucru la locul lui: banii in banci si veselia la cafele.

Ca sa nu ajungem toti ca-n ,,The Songs That we Sing” / Charlotte Gainsbourg:
“I saw a photograph, a woman in a bath
Of hundred dollar bills
If the cold doesn’t kill her money will”

Om mic…mare om, mare caracter!

2008-10-13T14:41:00.000-07:00

Ma gandeam in ultimul timp, mai mult sau mai putin voit, la diferenta dintre criteriile dupa care judecam oamenii si criteriile dupa care vrem sa-i judecam: sigur toti ne propunem sa evaluam dupa bun-simt, integritate, cinste, samd, dar cei mai multi dintre noi judeca tot dupa intuitie, cel putin in prima faza. Si e ciudat. Dar si eu fac la fel. Nu-mi place, dar nu am ce face. Imi dau seama abia dupa ce am judecat deja. Am un prieten pentru care conteaza inaltimea. Eu sunt un om mic, sau, ma rog, mediu. Nu incap intr-un zambet, precum prietena mea, dar nici nu ajung la bara de sus din autobuz fara sa ma chinui. Azi la facultate doamna de la catedra imi parea tare mare…ascultand-o ma simteam ca un copil mic, care ajunge pana la nivelul genunchilor mamei si se uita in sus fascinat de dimensiunile parintelui. M-am apropiat la un moment dat si m-a frapat cat era de mica…si cat imi parea de mare. Cata forta emana si cum era, atunci si acolo, imbatabila si indestructibila. Nu stiu nici acum daca este mica sau mare de inaltime. Dar stiu ca este mare in multe alte privinte si mai ales…in caracter. Asta o face gigantica pentru ca nu o masor cu metrul ci cu admiratia. Dincolo de sarm, umor, inteligenta si orice alte calitati caracterul este tot ce conteaza. Toate celelte se pot dobandi cu putina vointa, caracterul in schimb, nu prea. In fine, prea multa filozofie si prea alearga ceasul.
Inchei aici, cu o aspiratie in plus si o grija in minus.

Daca as avea pe cartea de vizita logo-ul 21 Century Fox sau W&B sau altceva de acest gen...

2008-09-27T12:34:00.000-07:00

Asadar daca as lucra la vreo companie mare de filme, un fel de monstru al cinematografiei, as vinde multe dintre DVD-uri, impreuna cu ciocolata, in special filmele "mushy" sau lacrimogene, sau, cum li se zice oficial, "comedii romantice" (exemple: " Sleepless in Seattle" , "City Of Angels", "The Notebook" s.a.m.d - asta ca sa mentionez cateva dintre cele care mi-au placut si da, am exclus Titanic intentionat...deja intra in categoria "way too mushy"). Nu, ciocolata nu e acolo ca sa se vanda mai bine nici filmul nici dulcele rasfat, cum ar putea parea, ci pur si simplu pentru un "pachet de servicii complet" (sau pentru "customer satisfaction"). Cine nu are nevoie de o bucatica de ciocolata dupa ce se termina filmul si se intoarce in realitate, fara happy-ending-uri si fara personaje perfecte?
In asteptarea vremurilor in care voi putea cumpara DVD-uri dulci, sper macar sa se mute raftul de ciocolata din supermarket langa cel de DVD-uri.
Pofta dulce! :) (deja am folosit de atatea ori cuvantul ciocolata in postul asta incat se cere si o urare pe masura pentru cei care se simt inspirati si au pornit deja catre frigider...)

"Together"....cica

2008-09-22T11:01:00.000-07:00

Statia de metrou Obor. Aproximativ 16:45. Lume multa si grabita. Impiedicandu-ma de firul de la player si complet neatenta am cazut. Incidentul nu mi-a afectat in nici un fel, mai ales ca am mai avut interactiuni cu pamantul prin Bucuresti, asadar nu era nimic iesit din comun. Dar din tot puhoiul de lume nimeni nu s-a sinchisit macar sa imi arunce o privire, sa vada daca mai sunt in stare sa ma ridic. De intins o mana nu mai vorbesc. Mai mult chiar, toata lumea era foarte ocupata sa ma evite, probabil nemultumiti ca au pierdut 5 secunde din timpul lor masurabil in bani ca sa ma ocoleasca. Am impresia ca oamenii din orasul asta sunt de o indiferenta izbitoare si nu e prima oara cand constat asta. Ce trist. Uitam atat de des de cei din jurul nostru, de parca si cu si fara ei lumea ar fi la fel... de asta imi place noua campanie Orange, "Together"...ne aduce aminte de cei din jurul nostru, care sunt pana la urma "particele" din noi...si da, toti cei care au trecut indiferenti pe langa mine azi si cei care vor trece maine si poimaine vor forma partea din mine care invata sa se ridice singura, in orice situatie. Mi-ar placea ca intreaga campanie "Orange" sa devina fenomen social, sa ne ajutam unii pe altii din instinct si neconditionat, sa ni se para ceva normal sa ii apreciem pe cei din jur, sa nu uitam de contributia lor la cine suntem noi.
Multumesc indiferentilor de al Obor. Sper sa nu ajung ca ei.

Marketing de cartier

2008-09-07T14:17:00.000-07:00

Acum ceva zile, o alimentara de cartier si caldura mare, caragialesc de mare...si tot din Caragiale parea scoasa si doamna vanzatoare de la alimentara...cer o apa...de orice fel, numai apa sa fie. Primesc urmatoarea replica:
"Pe caldura asta dumneavostra imi cereti apa? Nu mai am!"
Ii explic frumos ca tocmai acum e normal sa se cumpere apa...si daca e asa cerere mare, o intreb de ce nu aduc mai multa...primesc alt raspuns interesant:
"Pai de ce sa aduca aici...toata apa o duc pe litoral pe vremea asta".
Imi amintesc de toate cartile de marketing care incercau sa ne invete tocmai cum sa vindem mai mult...la alimentara in cauza, cu cat vinzi mai mult cu atat mai rau, raman clientii, dar se termina produsele. Ma gandesc ca marketingul nu a ajuns chiar in toate colturile orasului asta atat de agitat si "modern". Surprinzator!
Sau poate vanzatoarea era fan Vama Veche si sustinea subtil indemnul din Omul Plajei: " Hai sa ne mutam la mare/ O tara de orase goale/ Singura noastra scapare/ Sa ramanem toti la mare".
Propun un training pentru vanzatoare cu tema "Cum sa vrei sa vinzi". Locul de desfasurare: litoralul. Cel putin in privinta apei, acolo pare sa fie centrul de afaceri. Caut colaboratori neinsetati. ;)

Abecedar de branding....

2008-07-20T04:51:00.001-07:00

Ok, nu-i chiar abecedar, e chiar tabel de elemente cu sugestii puternice catre ora de chimie din generala, dar imi place sa il vad ca pe un abecedar care trece prin termenii de branding de la A la Z...imi place ideea agentiei Kolbrener...mult de tot...am primit-o de la o prietena si o dau si eu mai departe ca pe orice lucru ce merita stiut (cel putin pentru a face concurenta mass-urilor cu linkuri care iti irosesc cel putin 3 minute din viata degeaba :) )
Brand away!

Built by Kolbrener, a lead generation agency

Hello world!

2008-07-19T11:44:00.000-07:00

Ar trebui sa am prezint. Ba nu, ar trebui sa ma descriu chiar. Nu-mi place sa o fac, nu intru bine in rolul de oglinda, desi mai incerc din cand in cand. Acum e ,,cand”: traiesc din si prin lucruri marunte, imi place ceaiul cu arome si coloana sonora, literatura de pe iarba sau din balansoar, ciocolata indulcind in profunzime, oamenii oricand si oriunde in jurul meu, vorbitul la telefon mult si cateodata doar de dragul conversatiei, nimicurile care trec neobservate deoseori, conversatiile spumoase cu urme de zambet. Atat trebuie sa stiti despre mine...restul se descopera la ceai, cafea sau cicolata, cu oameni in jur sau cu orice alta metoda de comunicare moderna (mail, mess) sau traditionala (telefon) la indemana. Si cu bunavointa. Multa. Incantata de cunostiinta...intotdeauna. :)